Și încă se poate...

...să te rupi de lume, să pierzi noțiunea timpului, să stai în parc la 10 seara cu mainile și picioarele dezgolite și să simți cum fiecare adiere de vânt îți mângâie pielea. Încă e vară și gâzele alea mici cât un fir de nisip se urcă pe tine, te gâdilă ușor și te mușcă fără rușine în speranța că o să devii unul de-al lor, și dacă reușești să asculți foșnetul frunzelor și greierii care te îmbie să cânți cu ei, orice gând dispare. Pentru câteva momente poți să auzi povestea copacilor și poți să fii un copac. Poți să te desprinzi de căldura orașului, de grijile mărunte care te macină și care îți presează creierul până în punctul în care ai vrea să-l scoți sau să-l adormi. Și în cealaltă lume, tot ce trebuie să faci e să închizi ochii și să asculți fabuloasele concerte și să simți combinația perfectă de mirosuri: flori, iarbă, frunze, scoarță umedă și pământ plin de vietăți. 

Perfecțiunea există în natură și suntem norocoși că ne putem contopi cu ea și putem comunica. Putem să facem schimb de informații. Noi vărsăm grijile prostești și primim în schimb o doză de liniște, iubire, pace și frumusețe. O doză suficientă cât să-ți relaxeze mușchii și să le dea chef de a descoperi locuri noi și să împlinească vise care nu știai că le ai. 

Și când se golește, te poți întoarce, pentru că încă se poate. 

Ochii care nu se văd se uită...

......până se revăd.

Mai am o zi în care pot să-mi trăiesc viața normal. După aceea va trebui să o trăiesc la maxim. Pentru că ochii pe care m-am obișnuit sa-i uit se întorc. Și nu-mi permit să petrec cu ei clipe mai puțin decât extraordinare. 

Cu fiecare despărțire parcă moare o bucată din mine și reînvie de câteva ori pe an. E grea resuscitarea!

Crezi ca dacă nu-i vezi și nu îi auzi, îi uiți? Poate creierul uită, dar sufletul nu. Și crezi că te-ai călit, că ai înviat de atâtea ori și te-ai obișnuit. Dar de fapt când îi revezi, nu-ți ajunge trupul și forța mâinilor să le arăți cât ți-au lipsit și cât de mult ai vrea să moară din amintiri pentru că oricâte zile ai primi izbăvire, știi că iar trebuie să-i uiți și să o iei de la capăt într-o lume în care parcă timpul stă în loc. Într-un loc în care te prind furtunile și te udă până la piele, apoi iese soarele și într-o clipă pare că nici n-a fost. O lume în care nu te poți trezi din beție, unde toți dansează haotic de parcă nu aud muzica.

Și ai vrea să mori cu ei, dar încă nu...

Energii

Citesc ceva articole legate de personalitate, motivare personală, stimă de sine și multe altele din zona asta și îmi dau seama că teoria o știu în proporție de 80%. Dar cum rămâne cu practica? 

Cunosc câteva persoane, și insist pe câteva, care pur și simplu îmi predau o energie fantastică. 

Una din ele îmi dă deseori o energie negativă, de altfel cu ea petrec cel mai mult timp, după cel petrecut eu cu mine și consider că e provocarea cea mai mare pe care o puteam primi. E antiteza, completarea și oglinda mea. Are grijă de mine, mă ceartă exact cum m-aș certa eu, ma încurajează așa cum am nevoie, mă împinge așa cum încăpățânarea îmi spune că nu am nevoie, îmi dă speranțe când sunt la pământ și mă scoate din sărite într-un fel în care nimeni nu reușește. Asta despre energia clocotândă și haotică.

Dar energia pozitivă, în stare pură și constantă, care parcă mă umple din cap până în picioare, de la firul de păr până în vârful unghiilor, o găsesc atât de rar, încât aș vrea sa o sug din persoanele respective, să o închid într-un borcan și să o am la îndemână atunci când simt că o iau la vale. E așa de intensă că mă face să plâng. De fericire. De plină ce mă simt.

Dar vorbeam despre încredere în sine. Cred ca vine la pachet cu nebunia și cu energia. Nebunia să faci un lucru până îți iese. Să nu te lași orice ar fi. De fapt nici nu-i așa greu. Dacă ai trăi doar ca să faci lucrul respectiv, ai încerca de 1000 de ori, pentru că altă ocupație nu ai avea. De ce renunțăm așa ușor? De ce ne convingem și ne lăsăm convinși că nu putem, că nu are rost să încercăm? Ce altă ocupație avem, înafară de a încerca?

Dacă aș avea mai multe persoane în jurul meu, aș încerca o mie de chestii. Fiecare ar veni cu câte o idee. Aș fi cobaiul perfect. Sunt cobaiul perfect. Învăț orice. Numai să ai energie.

Și uneori simt că și eu eman energie pozitivă, dar nu constantă. Ador să stau singură, să fac de mâncare, să cânt, să mă uit la un film și să aud fiecare cuvânt, să nu mă deranjeze nimeni, să mă pierd într-un peisaj minute întregi, să mă cuprindă o amintire, sau să nu vreau să renunț la una. Dar vine o vreme când mă satur, și m-aș lăsa umplută de energia altora, și aș lua-o de la început.

Dar persoanele alea sunt așa de rare, și așa de scumpe vederii mele...

Cum am ajuns așa?

Era o vreme în care râdeam mult, în care gândeam, spuneam și făceam multe prostii. Prostii de adolescent. Dar care nu deranjau pe nimeni. Când observam o reacție mai ciudată, se citea pe chipul meu rușinea, mai exact mă făceam ca semaforul de roșie. Până în momentul ăla totul era perfect, ce era înăuntrul meu, era și afară.

Dar de ce să-mi fie rușine? Că așa te învață lumea asta, să-ți fie rușine că nu ești la fel, că nu ești șmecher sau...sau totul era în capul meu. Am început să mă urăsc pentru faptul că roșesc, dar în loc să continui să mă exprim și să mă gândesc de ce reacționez așa, am ales calea ușoară. Ușoară în teorie. Am început să nu mă mai exprim, să-mi reprim izbucnirile, am încercat să fac totul în așa fel încât să ies cu fața curată, să nu cadă vina pe mine, totul ca să nu roșesc. Și am cam reușit. Azi rar mi se întâmplă să roșesc! 

Întotdeauna vorbeam în sinea mea, aveam discursuri elaborate pe care le țineam pentru mine, până când am început să scriu. Și chiar și atunci încercam sa impresionez, să fac pe cineva să mă cunoască și să mă placă citind gândurile mele, în loc să le audă din gura mea. Cum am ajuns așa? 

A trecut un an și jumătate de când nu am mai scris. Și ce dor mi-a fost! Acum dacă recitesc, poate râd, poate îmi place, dar cu siguranță nu vreau să șterg, pentru că așa am simțit atunci. Și  nici nu contează cine citește și ce crede. E felul meu de a face ceva. 

Dar cum să stai fără să faci ceva? Mă gândeam în drum spre lucru la copilărie. Copiii fac ce vor. Plâng, fug, urlă, nu se uită în spate, nu-i roade conștiința, nu încearcă să pară ceea ce nu sunt, nu manipulează pentru a li se recunoaște un merit care nu le aparține. Mă refer la cei mici mici, care nu au avut binecuvântarea să primească deosebita educație spălătoare de creiere. 

Unde ne pierdem pe drum? De ce când poți să faci ce vrei, alegi să fugi, să te ascunzi? De ce ne e frică? Ce se poate întâmpla? Chiar dacă ți se spune în fiecare zi să nu greșești că altfel ești pedepsit, de ce nu te gândești că de fapt nu se poate întâmpla nimic? De ce alegi să te cufunzi în banalitate, în stresul altora? Nu e stresul tău. De ce mergi cu turma? De ce cu turma aia? 

Dacă nu te încadrezi ești exclus și marginalizat, de acord. Dar rămâi tu!

Cum am ajuns aici? Să nu mai putem gândi limpede, să nu-ți mai poți urma instinctele, de frică să nu pari penibil și să nu fii arătat cu degetul. Și dacă ești, ce-i? Ce se întâmplă? Atâta frică emanăm, încât ne îmbolnăvim unii de la alții. În loc să ne vindecăm, să ne ajutăm, ne săpăm unii altora gropile. Și apoi mai și râdem. E o boală contagioasă. Dar tot ce trebuie să faci e să oprești tratamentul!

Atât de multe am de spus, de întrebat și de făcut, încât îmi vine să vărs tot afară, dintr-o dată. Dar ăsta e începutul. Nu mai pot să țin în mine, nu mai am loc. Unii vor râde, alții vor empatiza, alții vor zice că sunt nebună. Chiar vă rog! Dar ziceți cu voce tare. Nu țineți în voi! 

Oare numai pe mine mă doare așa tare când tac?