Cum am ajuns așa?

Era o vreme în care râdeam mult, în care gândeam, spuneam și făceam multe prostii. Prostii de adolescent. Dar care nu deranjau pe nimeni. Când observam o reacție mai ciudată, se citea pe chipul meu rușinea, mai exact mă făceam ca semaforul de roșie. Până în momentul ăla totul era perfect, ce era înăuntrul meu, era și afară.

Dar de ce să-mi fie rușine? Că așa te învață lumea asta, să-ți fie rușine că nu ești la fel, că nu ești șmecher sau...sau totul era în capul meu. Am început să mă urăsc pentru faptul că roșesc, dar în loc să continui să mă exprim și să mă gândesc de ce reacționez așa, am ales calea ușoară. Ușoară în teorie. Am început să nu mă mai exprim, să-mi reprim izbucnirile, am încercat să fac totul în așa fel încât să ies cu fața curată, să nu cadă vina pe mine, totul ca să nu roșesc. Și am cam reușit. Azi rar mi se întâmplă să roșesc! 

Întotdeauna vorbeam în sinea mea, aveam discursuri elaborate pe care le țineam pentru mine, până când am început să scriu. Și chiar și atunci încercam sa impresionez, să fac pe cineva să mă cunoască și să mă placă citind gândurile mele, în loc să le audă din gura mea. Cum am ajuns așa? 

A trecut un an și jumătate de când nu am mai scris. Și ce dor mi-a fost! Acum dacă recitesc, poate râd, poate îmi place, dar cu siguranță nu vreau să șterg, pentru că așa am simțit atunci. Și  nici nu contează cine citește și ce crede. E felul meu de a face ceva. 

Dar cum să stai fără să faci ceva? Mă gândeam în drum spre lucru la copilărie. Copiii fac ce vor. Plâng, fug, urlă, nu se uită în spate, nu-i roade conștiința, nu încearcă să pară ceea ce nu sunt, nu manipulează pentru a li se recunoaște un merit care nu le aparține. Mă refer la cei mici mici, care nu au avut binecuvântarea să primească deosebita educație spălătoare de creiere. 

Unde ne pierdem pe drum? De ce când poți să faci ce vrei, alegi să fugi, să te ascunzi? De ce ne e frică? Ce se poate întâmpla? Chiar dacă ți se spune în fiecare zi să nu greșești că altfel ești pedepsit, de ce nu te gândești că de fapt nu se poate întâmpla nimic? De ce alegi să te cufunzi în banalitate, în stresul altora? Nu e stresul tău. De ce mergi cu turma? De ce cu turma aia? 

Dacă nu te încadrezi ești exclus și marginalizat, de acord. Dar rămâi tu!

Cum am ajuns aici? Să nu mai putem gândi limpede, să nu-ți mai poți urma instinctele, de frică să nu pari penibil și să nu fii arătat cu degetul. Și dacă ești, ce-i? Ce se întâmplă? Atâta frică emanăm, încât ne îmbolnăvim unii de la alții. În loc să ne vindecăm, să ne ajutăm, ne săpăm unii altora gropile. Și apoi mai și râdem. E o boală contagioasă. Dar tot ce trebuie să faci e să oprești tratamentul!

Atât de multe am de spus, de întrebat și de făcut, încât îmi vine să vărs tot afară, dintr-o dată. Dar ăsta e începutul. Nu mai pot să țin în mine, nu mai am loc. Unii vor râde, alții vor empatiza, alții vor zice că sunt nebună. Chiar vă rog! Dar ziceți cu voce tare. Nu țineți în voi! 

Oare numai pe mine mă doare așa tare când tac?