Mai am o zi în care pot să-mi trăiesc viața normal. După aceea va trebui să o trăiesc la maxim. Pentru că ochii pe care m-am obișnuit sa-i uit se întorc. Și nu-mi permit să petrec cu ei clipe mai puțin decât extraordinare.
Cu fiecare despărțire parcă moare o bucată din mine și reînvie de câteva ori pe an. E grea resuscitarea!
Crezi ca dacă nu-i vezi și nu îi auzi, îi uiți? Poate creierul uită, dar sufletul nu. Și crezi că te-ai călit, că ai înviat de atâtea ori și te-ai obișnuit. Dar de fapt când îi revezi, nu-ți ajunge trupul și forța mâinilor să le arăți cât ți-au lipsit și cât de mult ai vrea să moară din amintiri pentru că oricâte zile ai primi izbăvire, știi că iar trebuie să-i uiți și să o iei de la capăt într-o lume în care parcă timpul stă în loc. Într-un loc în care te prind furtunile și te udă până la piele, apoi iese soarele și într-o clipă pare că nici n-a fost. O lume în care nu te poți trezi din beție, unde toți dansează haotic de parcă nu aud muzica.
Și ai vrea să mori cu ei, dar încă nu...
:D foarte frumos
RăspundețiȘtergere